Friday, June 7, 2013

nostalgia creeps.


Un prieten îți spune că-ți ia șapte ani să digeri o gumă de mestecat. O înghiți rânjind. Începi să te gândești la alte lucruri despre care se spune că se adăpostesc în corpul tău. Îți vin în minte semințele de pepene verde. Mama ta ți-a spus când te-ai copt pentru obsesia pepenilor - probabil pe la șapte sau opt ani - că semințele alea mici, negre și alunecoase se strâng grămadă în stomac și poți să mori dintr-un munte de ele.

Odată, când erai în clasa a șaptea, Tudor ți-a înjunghiat palma deschisă larg cu un stilou cu peniță subțire, din care tot curgea cerneală. În bucățica de piele moale și ridată dintre arătător și degetul mare. Ai un pistrui micuț și albastru până în ziua de azi. Când te-ai întors acasă la sfârșitul celui de-al doilea an de facultate, v-ați văzut într-un bar plin-ochi de fum. Erați amândoi beți, râdeați de punctul ăla mic și bleu. Tu nu râdeai sincer. Punctul ăla de cerneală e gluma ta de rezervă. ”Uite, am și eu tatuaj. E lumea, dar văzută de foarte departe”, le spui prietenilor tăi tatuați.

Începi să-ți dai seama că-ți place să aduni lucruri. Bonuri, cana de cafea a unui fost iubit, scrisori, eșarfa unei prietene pe care intenționat ai uitat să i-o mai returnezi. Curând, începi să strângi lucruri care nu au fost niciodată ale tale. Găsești o piuliță în praful de pe trotuar, o bagi în portofel. Găsești monezi pe podelele caselor prietenilor tăi, te gândești că nu înseamnă furt. Monezile sunt ale tuturor, dacă-s pe jos, îți spui.

Curând, prietenii tăi pleacă, unii din țară, alții doar din viața ta. Rămâi cu câteva vestigii palmate - o idee mai mult decât nimic. Bonurile de la benzinărie nu te lasă să împarți o sticlă de vin roșu cu ei. Cana de cafea nu te-ajută să-i spui ce-ai mai visat. Scrisorile împovărează biroul ca un labirint de tăieturi inutile de ziar - nimic uman la mijloc. Eșarfa nu se îmbată cu tine și nu-ți spune că oamenii sunt puzzle-uri cu piese lipsă, nici măcar vitale, dar tot lipsă se spune că sunt. Piulița, monezile nu te duc înapoi în acel martie sau acel aprilie.

Sunt doar lucruri. Nu fac parte din tine. Nu-s urechile, ochii, limba, coatele tale. Sunt lucruri pe care poți să le pierzi, pe care poți să le scapi din mână, de care poți să uiți. Când te muți, le cari cu tine în geantă, în cutii sau în portofel. Ai vrea să fie ca semințele de pepene verde, sau ca guma de mestecat, astfel încât chiar și-atunci când ești gol, singur, în pat, ele să fie cu tine, în tine, grămezi.

După câteva săptămâni verifici explicația amicului tău și descoperi că toată faza cu guma care are nevoie de șapte ani ca să se digere e neadevărată. Îți dai seama că singura persoană care-i cu tine tot timpul, oriunde-ai merge, e băiatul din clasa a șaptea. El n-o să iasă niciodată la spălat. Te gândești să-i dai un stilou mamei tale, arătându-i umărul. Cât de tare poți tu, o să-i zici.