there is nothing like...

... young, innocent rock'n'roll. They created style, they didn't need stylists.

P.S. Cine-mi ghicește cine sunt toți acești tineri, primește un cadou surpriză. To be revealed at the appropriate time.

Later edit. Grație unei stări generale de aiureală, ce mi-a înlesnit postarea acestor fotografii cu tot cu dezlegarea, că așa-i frumos și sănătos, jocul se anulează. Să sperăm că la următorul voi da dovadă de ceva mai multă prezență de spirit, or what some might usually call, a tad of brain functioning. Și așa era o surpriză de frumoasă... Leave it to me to ruin it.

let them eat cake, issue 11

După un număr 10 absolut haotic (f**k art, let's dance), dar frumos rău, let them eat cake se dedică sexx-ului. Pentru că săptămîna viitoare sunt la Budapesta, sper sa găsesc revista în aeroport. Promit să scanez părțile cele mai interesante. Pînă atunci, un clip... despre cum we all need some me time from time to time. Și care-mi amintește cît de mult îmi place atmosfera de hotel, cu fantomele clienților trecuți cu tot.

frumusețea diavolului

”Adieu tristesse
Bonjour tristesse
Tu es inscrite dans les lignes du plafond
Tu es incrite dans les yeux que j'aime
...”
(pentru restul poeziei, recomand cu căldură biblioteca, as always. mai precis sala de lectură)

Din versurile acestei poezii de Paul Éluard s-a inspirat Françoise Sagan cînd a ales titlul primului ei roman, Bonjour Tristesse, care i-a adus, la 18 ani, ”un succes mai violent ca un val de gaz metan”, după cum mărturisea ea însăși într-o lucrare autobiografică. 
Patru ani mai tîrziu, Otto Preminger adaptează romanul, alegînd trio-ul perfect: rolul lui Cécile, decadenta copilă răsfățată, îi revine grațioasei Jean Seberg, care, între noi fie vorba, nici că putea să facă o treabă mai bună, David Niven este playboy-ul îmbătrînit, iar Deborah Kerr (care ar fi cea mai frumoasă femeie din lume dacă acest loc nu ar fi deja ocupat de Jean Seberg) o încarnează pe malițioasa Anne. 
Costumele semnate Givenchy, decorul Coastei de Azur, dialogurile minimaliste-dar-așa-de-încărcate-de-emoții, creează scena ideală pentru o tragedie implacabilă. Sufletele atît de mîndre și de egoiste ale personajelor vor sfîrși prin a primi tristețea cu bucurie, ca pe un soi de cadou ironic. La final se plînge. Dacă ești din clica mea. 

cronica unei zile absurde

Față de cei care-mi sunt superiori intelectual, resimt tandrețe; cu cei care-mi sunt superiori social mă port cu indulgență.

În secolul 19 nu existau decît femeile celorlalți.

Un adversar redutabil te definește, te nominalizează, te sacralizează.

Curajul constă în a suporta rușinea de a fi tu însuți pînă la capăt. O demnitate ridicolă pentru mulți, din păcate.

Secretul e să începi fiecare frază ca și cum ceea ce urmează să spui e o noutate absolută.

Cuplul e monstruos. Love is like a giant spider, dangerous, but also super gross.

40 de ani: vîrsta potrivită pentru a pierde Constantinopolul.

”Then battle for freedom wherever you can,
And, if not shot or hang'd, you'll get knighted.” Byron

Scriitorul secolului 19, căruia i se reproșează atît cele mai puține lucruri, cît și cele mai multe: Alexandre Dumas.

Metoda mea: figuratism copilăresc și înclinat.

”Nous ne savons pas ce que nous allons faire, mais nous allons faire quelque chose.” Drieu la Rochelle

Fumul de țigară nu-i jenează pe sîrbi pentru că au trăit multă vreme fără șeminee.

Credem în Dumnezeu în caz de mare bucurie sau mare tristețe, pentru că suntem prea orgolioși să ne imaginăm că ni s-au întîmplat... din întîmplare.

Anul în care s-a apucat să scrie scurte misive tandre de amor domnișoarelor mai tinere, fără să aștepte răspuns, temîndu-se chiar în fața unui astfel de prospect.

La el acasă, din cînd în cînd, mă retrag în singurătate, ca să am cu cine să vorbesc.

Pînă ce nu aștern în scris, habar n-am ce gîndesc.

”Auf der Lippe den Trotz und den zuckenden Hohn,
In der Hand den blitzenden Degen
Noch im Sterben rufend: Die Rebellion!” Freiligrath

Thriller: un tînăr descoperă că la doi ani a omorît din greșeală un alt băiețel de doi ani, dramă pe care anturajul său i-a ținut-o sub tăcere. Cine este? Unde trăiesc părinții lui? Îi va găsi? Ce le va zice?

10 + 1 motive pentru care-l urăsc pe Victor Hugo: 1) a fost un rentier de stînga; 2) i-a cenzurat pe Corneille și pe Racine; 3) a torturat 3 femei; 4) a aprobat masacrele din iunie 1848; 5) în 1851 a agitat proletarii, ceea ce a dus la moartea sau deportarea acestora; 6) l-a ținut pe fiul lui, François-Victor, departe de minunata sa amantă, Anaïs; 7) își plătea bonele să le sărute (5 franci bucata); 8) nu-i plăcea muzica; 9) dorea dispariția Belgiei; 10) A primit un acont de 300.000 de franci pentru Mizerabilii. Plus multe milioane după; 11) niciun cuvînt, în Choses Vues, despre moartea lui Gérard de Nerval, șeful clicii romantice din bătălia de la Hernani.

”Era prostuță, era haioasă, era dezirabilă.” Dumas 

Film: un grup de teroriști sîrbi răpesc, violează și omoară păpușile Barbie ale fetițelor lui Obama. Morgan Freeman narează. Apropo, if they made a movie about Morgan Freeman, who would narrate it?

N-ai putut s-o recucerești pentru că probabil nu o mai iubeai.

Să disprețuiești pe toată lumea, chiar și cînd te înșeli, de fapt, cu atît mai mult dacă te înșeli, poate fi teribil de sănătos.

”L'hiver, saison de l'art serein; l'hiver lucide." Mallarmé
Plictisul revoluțiilor.

Toți poeții blestemați (Rimbaud, Nerval, Baudelaire, Lautréamont, etc.) au fost școlari model, primii în clasă.

Mi-e greu să cred că exist, dar sunt aproape sigur că ceilalți nu există.

”N-am pretenția că n-aș fi dus cu pluta.” Hugo

originalul

I like horror movies and I'm not ashamed of it. Chiar şi pe-alea foarte proaste le urmăresc cu plăcere, ceea ce e un pic dubios şi poate spune multe despre mine, but whatever, right? Am văzut I spit on your grave remake-ul din 2010 fără să ştiu de existenţa celui din 1978. A fost cam plictisitor şi cam dus la extrem, aşa cum, de fapt, se fac horror-urile mai nou. Dar apoi am văzut şi originalul. Oh, boy. It scared the creeps out of me. Poate pentru că nu era muzică în film, şi tensiunea se crea altfel. Poate pentru că domnişoara Camille Keaton, nepoata lui Buster Keaton, a făcut un rol teribil de veridic, după standardele mele, cel puţin. Poate pentru că am o pasiune pentru inocenţa cu care se juca pe vremea aia, fălsuţ şi intens artificial, ca parfumurile lui Antonio Banderas. Anyway, aruncînd o privire rapidă pe imdb, văd că noul e mai cotat decît vechiul. Oh, well. I never said I was a pro.

don't shoot the messenger

Duo-ul berlinez Don't shoot the messenger creează hăinuțe exact așa cum îmi plac mie, elegante, feminine, and yet subversively sexy and gutsy. ”There is a sort of darkness that we look at. Geometric, molten and just a tad rock and roll”, zic ei. Subscriu, cu tot cu degetul apăsat ferm pe ”Place your order”.

snow white revisited

by Paul McCarthy, The King of Visceral Pop Art. vorba lui Mae West: "I used to be Snow White but I drifted".

because I like to be incredulous in the evening

da, se suferă uneori, dar este singura ieşire decentă. şi e musai să o simţi, nefericirea adică, aşa cum ai simţi ipsosul pe care îl intinzi pe o faţă pentru a face o mască. dar faţa ar trebui să fie a ta.

in memory of my feelings: Frank O'Hara

Asta e una dintre picturile mele preferate. Recunosc, din cauza poveștii din spatele ei. După despărțirea de Robert Rauschenberg, Jasper Johns a pictat asta. Îmi place pentru că e evident mai mult decît un exercițiu în pictură. Bate o inimă, sau poate chiar mai multe, în spatele acestor culori terne, ciuntite, grăbite și rănite. Iar the odd couple out- lingura și furculița- mă zgîrie pe piele. Direct și fără remușcări. Iar titlul face referire la un poem al lui O'Hara, despre lost love, dar nu-l găsesc pe net așa că va trebui să dați un pic pe la bibliotecă, dacă vă pasionează subiectul. Eu zic că merită.

(cei doi, în exercițiu creativ)

opening doors in my sleep and forgetting to close them

“…I have this strange feeling that I’m not myself anymore. It’s hard to put into words, but I guess it’s like I was fast asleep, and someone came, disassembled me, and hurriedly put me back together again. That sort of feeling.” Haruki Murakami

dan herciu

Second love

„am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească...”
Octavian Paler

îmi e dor de o despărţire fără explicaţii inutile
un fel de : „ne mai vedem prin viaţa asta, poate de sărbători, cine ştie...”
punct.

apoi, să mă îmbăt prin crama lui don’ Titi / să cinstesc necunoscuţi / dimineaţa să mă asculte fascinaţi cum le povestesc despre tine / apoi să-l pocnesc pe ăla de a zis :
„...dă-o dracu’ de proastă!”

îmi e dor să te mint privindu-te în ochi
cu cel mai inocent zâmbet posibil
să-ţi spun : „eşti singura femeie din viaţa asta, poate ne căsătorim, cine ştie...”

apoi, să te înşel cu cea mai bună prietenă a ta / chiar de ziua ei / dimineaţa să mă asculte fascinată cum îi povestesc despre tine / apoi să-i şoptesc la ureche:
„...eşti o curvă!”

îmi e dor să mă cert cu toată lumea
care îmi cere explicaţii inutile
să le spun la toţi: „habar n-aveţi cum se omoară o iubire...”

apoi, să-mi iau cortul şi să plec la Sâmbăta de Sus / să mă spovedesc / dimineaţa să mă asculte fascinaţi toţi popii cum povestesc despre tine / apoi să le spun :
„...cam aşa ceva este Dumnezeu!”

bagă-te în gândurile mele dacă ai curaj

eu mi-am târât dragostea
până la sfârşit

Genau

dacă aş găsi un motiv
aş plânge
apoi mi-ar fi ruşine şi aş plânge din nou.

sau poate nu. poate am să fumez.
aşa, sprijinit de marginea numărului ăluia de telefon.

îmi e ciudă că dragostea este
acelaşi lucru. again&again.
mă doare rău spatele. consistent şi identic
repetitiv
exact repetitivitatea aia în dragoste. dragostea devine rutină
şi ştii că devine şi nu faci nimic.

şi nu e bine şi cauţi un motiv. altul decât ăla care ştii că e
evident

din urmă ceva îmi cară pumni în spate. ca nebunul.
sau ca o femeie înşelată. cum vreţi.
sunt plictisit.

de ce îmi aduce aminte Drive

Scorpio Rising (1964)
Keneth Anger a provocat un scandal mare atunci cînd a făcut paralela între viața unui biker rebel și cea a lui Iisus, pretinsul icon al răzvrătirii absolute. Temele puse pe tapet (ocultism, subcultura bikerilor, catolicism și nazism, comicsuri și cultul exotic al lui James Dean sau Marlon Brando), lipsa dialogului (caracteristică în mai toate filmele lui Anger), plus un soundtrack consistent pop, cu piese ale anilor 50 și 60 (Ricky Nelson, The Angels, The Crystals, Bobby Vinton, Elvis Presley și Ray Charles), au făcut din Scorpio Rising un film experimental puternic. Ca și Scorpio, eroul din Drive poate fi interpretat ca un alt Thanatos, numai că îmbrăcat în crom, piele și jeanși. Și nici el nu prea dialoghează și și lui îi place să asculte pop.

The Driver (1978)
Da, știu, la mintea cocoșului. Catapultat din universul baroc al lui Barry Lyndon în cel brutal și urban al lui Walter Hill, Ryan O'Neal joacă rolul unui pilot solitar care, grație măiestriei sale la volan, prestează servicii minore hoților. Filmul dă o nouă definiție minimalismului. Nu există plot, iar personajele nici măcar nu au nume. E legătura cea mai evidentă cu Drive. Și ar fi mai o legătură. În The Driver, rolul principal trebuia inițial să-i fie dat lui Steve McQueen, care era mai bad ass decît O'Neal, pe care multă lume îl știa datorită rolului grețos de preppy din Love Story. La fel e și în Drive. La început Refn se gîndise la părosul și musculosul Hugh Jackman, pentru că pe Ryan toți îl identificau cu rolul din The Notebook, drama romantică a deceniului. O asemănare mai personală: în The Driver o sorb din priviri pe Isabelle Adjani, pe care o iubesc la fel de mult ca pe Carey Mulligan. A match made in heaven.

Purple Rain (1984)
Capodoperă a auto-adulării kitsch, filmul ăsta la fel de glorios ca și Prince, creatorul său, a făcut senzație peste Atlantic. Peste tot, de fapt. Estetism purpuriu cu un soundtrack de excepție. Altfel, nu prea e mare lucru de capul lui, the usual underdog story with the usual finally-getting-the-girl finale. Am putea să-l numim un fel de semi guilty pleasure. Cred că asta a fost și pentru Refn, și de-aia a făcut creditele roz și a pus muzică pop la fiecare scenă.

Pretty in pink (1986)
Drive seamănă cu ceva ce ar fi putut crea John Hughes, dar cu un plot mai coșmaresc. Rapsod al teen movie-urilor anilor 80, Hughes a fost campionul intrigilor amoroase acidulate, pătate cu umor de liceu. Și pentru că și în Drive se rîde și se flirtează un pic, and the credits are pink, what more can one ask?

sîmbătă.

1) Antony and the Johnson- Swanlights (a se asculta pînă la epuizare, doctor's orders. pentru că-i cea mai minunată piesă de pe cel mai minunat album)

2) Keith Richards, who travels with class and... Jack Daniel's (fiecare pagină din Life e în sine o călătorie stilată, ce miroase a whiskey de bună calitate)

3) ceva inspirație vargasiană (așa cum îi șade bine oricărei seri de sîmbătă)

4) From where I stand, de Mary McCartney (pentru fotografiile extraordinare cu Helen Mirren, Tilda Swinton & co). Un album numai bun pentru cînd ai chef să celebrezi britishness-ul și excentricitatea.

5) ... și închei visînd la data de 6 decembrie, cînd se lansează oficial calendarul Pirelli și voi putea în sfîrșit decupa pagina cu minunata Julianne Moore, sa mi-o lipesc frumos la capul patului)

Balada unui bărbat nemulțumit

Dragi reviste chic pentru femei,

Mi-am permis să vă contactez pentru că sunt nemulțumit. De cînd vă citește, logodnica mea e de nerecunoscut. Ce-au făcut cu tine, lumina ochilor mei? Dați-mi-o înapoi, you freaks!
Acasă, s-a terminat cu muzica cîntată de profesioniști. Acum, sufrageria noastră răsună în acordurile dubioase ale unei formații de crypto-folk din străfundurile vreunui orășel de provincie din Suedia, compuse sub influența crystal meth-ului și cîntate pe halucinogene.
Gata și cu exclusivitatea. Mai ales că după ce i-ați promis că-și va îmbogăți viața sexuală astfel, a considerat cumpărarea unui dildo de dimensiuni chestionabile o chestiune de viață și de moarte. Gata cu relaxatul în fața televizorului, țigările și junk food-ul.
Dar, trebuie să fiu sincer. Chestia cu adevărat nasoală e alta. Din cauza voastră, sărmana fată se îmbracă realmente ca un sac. Vintage, couture, custom, sportwear, amestecă tot. Dantele, tricotaje, steagul Angliei, muselină, un adevărat coșmar!
În plus, ai putea zice că a dormit cinci nopți în hainele alea, sau că tocmai a venit din pădure, la alegere. Un melanj între Nelly Olson și servitorul lui Jean Reno din fimul Vizitatorii. Coloristic, aduce cu Lisa din Saved by the bell. Odoristic, cu Courtney Love. Încerc să-i explic că 45 de kg nu cîntăresc decît fotomodelele subnutrite din Slovenia.
Dar nimic nu pare să funcționeze. Arborează fără jenă colanți neon, încălțări improbabile, pălării atît de șifonate de zici că a stat un elefant pe ele. Ce să mai, își permite tot felul de originalități.
În plus, și atitudinea ei îmi pune probleme. Argumentează tot, nu mai lasă nimic de la ea. Îi aduc aminte cu nostalgie de jeanși ei Diesel, care-i făceau un posterior așa de apetisant. Îmi răspunde că i-a franjurat, dar că a cam exagerat cu găurile. Hopeless.
Așa că aflați că vă fac responsabile pentru această evoluție. Cel mai rău e că are aerul cum că ar fi mult mai fericită. Mai înfloritoare. Cel mai probabil o să se sature de mine, de adidașii mei și de playstation-ul meu și o să mă părăsească. Fără îndoială pentru un grafician bărbos, bisexual și vegetarian.

Cordial,

un tip nemulțumit.

the irrepressibles

Șleahta asta de London freaks- un ansamblu post-modernist de violoniști și suflători ce cîntă muzică de cameră în tradiția crazy pop a celor de la Roxy Music/Dexy's/Anthony and the Johnsons- mă încîntă tare. Sunt bombastici și colorați. Proiectează o afectare ursuză, decadentă. Toate clipurile lor sunt de o teatralitate atent pusă pa punct. Piesele au însă un range enorm, pornind de la adevărate balade epice, with intricate orchestration, pînă la cîntecele mai capricioase, cu mult pizzicato, sound-uri electronice zbîrnîitoare și imagini de desene animate pe fundal.

Îmi plac pentru că sunt îndrăzneți, sar de la armonice glaciale de flaut și vioară la nori haotici de inadvertențe orchestrale. Iar setting-ul gen Queen, Portocala Mecanică, Pink Flamingos and co dă bine, cumva, în toată combinația asta. Pînă și track-urile lor mai puțin ostentative stau mărturie unei inventivități aparte în materie de producție. Uitați-vă mai jos, dacă nu mă credeți.

BOUTIQUE ÉPHÉMERE reloaded

Partea a doua e eventului L'Histoire de séduction écrite par I.D. Sarrieri te așteaptă mîine și vineri la Gaia Boutique Club, între 12:00 și 21:00, pentru a te bucura din nou de prețioasele piese de lenjerie la prețuri inuman de mici. Dacă detaliul ăsta nu te-a convins, poate te atrage faptul că tema evenimentului e inspirată de... Marchizul de Sade. Wouldn't this be interesting, right? În plus, petrecerea de joi seara din Gaia are ca temă dictonul ”The Hunting Season Begins”, iar accesoriile au fost special create de I.D.Sarrieri. Eu zic că se petrec prea multe chestii interesante ca să nu fiți prezenți.

limitless

"Advice? I don't have advice. Stop aspiring and start writing. If you're writing, you're a writer. Write like you're a goddamn death row inmate and the governor is out of the country and there's no chance for a pardon. Write like you're clinging to the edge of a cliff, white knuckles, on your last breath, and you've got just one last thing to say, like you're a bird flying over us and you can see everything, and please, for God's sake, tell us something that will save us from ourselves. Take a deep breath and tell us your deepest, darkest secret, so we can wipe our brow and know that we're not alone. Write like you have a message from the king. Or don't. Who knows, maybe you're one of the lucky ones who doesn't have to."- Alan Watts

noutăți.

1. Le skylab (scenariul și regia- Julie Delpy)

Ce altceva mai bun de făcut ai putea să ai decît să-ți iei de-o aripă jumătatea și s-o duci frumos la reuniunea de familie ținută la casa bunicii, cu ocazia aniversării zilei sale de naștere. Gălăgioasă, politizată, haioasă și teribil de umană, familia portretizată de Julie încîntă. Atît în spatele, cît și în fața camerei de filmat, Julie Delpy semnează, cu Le Skylab, filmul ei cel mai simpatic și șarmant, un adevărat mini-lexic de introspecție cinematografică și șoc cultural. În ciuda lungirii inutile a unor anumite scene, ansamblul se lasă urmărit cu o bunăvoință nostalgică.

2. Polisse (scenariul și regia Maïwenn Le Besco)

Cu Polisse, Maïwenn ne pune în brațe unul dintre cele mai percutante filme ale anului. O plonjare fără corzi de protecție în universul agitat al brigăzii pariziene pentru protecția minorilor. Un pretext pentru hălci de viață descrise pitoresc și pentru mini-piese de teatru impactante ca un pumn primit direct în față. Desigur, îi mai scapă și cîteva banalități (burghezul incestuos care tot scapă urmăririlor, polițista lesbiană, etc.), dar realizatoarea dovedește că debordează atît de energie, cît și de idei, chiar dacă e vorba de registre mai spinoase și mai puțin autocentrate ca cele din Le Bal des actrices, proiectul ei din 2009. S-a maturizat și chestia asta se vede. Prin urmare, a și luat Premiul Juriului de la Cannes. Și e și frumoasă (remember Haute Tension?)

3. The artist (scenariul și regia Michel Hazanavicius)

N-am prea multe de zis. Dujardin e magistral. Hazanavicius, și mai și. Cei doi s-au completat perfect (sunt amici și complici dintotdeauna) și ne-au pus în brațe un produs superb. Star desuet al cinematografiei mute,  Dujardin transcede prin performanța ilară o romanță altfel scăldată în apă de trandafiri și imagini alb-negru, cel mult sepia. Un rol consacrant.

4. Un été brûlant (scenariul și regia Philippe Garrel)

N-o să mint. Filmul în sine e trist rău de tot. E un soi de Last Night, doar că aici nu e vorba de-o noapte, ci de un întreg anotimp. Și clișeele abundă. Dar eu am rezistat pînă la capăt pentru tînărul Garrel (care-i très awkward chic) și pentru Monica Bellucci (care, deși nu mai e ca-n Malena, e în continuare femeia cea mai senzual/sexuală pe care am văzut-o vreodată). În ciuda faptului că nu au fost storși cum trebuie de talent, au făcut o treabă bună. Fiecare, separat. Deci, dacă nu ești fan înrăit Louis and/or Monica, treci peste. Nu pierzi multe.

5. We need to talk about Kevin (scenariul și regia Lynne Ramsay)

Ca să fiu sinceră, primele minute ale filmului lui Lynne Ramsay te fac să vrei să-ți pui genunchii la piept și, eventual, chiar și mîinile la urechi sau pe ochi. E construit dintr-o suită de planuri estetizante ce-ți violează mentalul și emoționalul deopotrivă, amenințînd să transforme adaptarea romanului lui Lionel Shriver într-un obiect artistic și pretențios. Dar pe măsură ce acțiunea se derulează, amintirea acestei introduceri penibile se estompează la fel de subtil cum se disipează veninul pe care un copil fundamental rău, irascibil și incontrolabil îl inoculează în universul parental. Puternic, deranjant, We need to talk about Kevin disecă eșecul unei maternități și al unei educații. Rezultatul te strînge, te urmărește, te bîntuie, te amuțește. Un film care are puterea unui foc imposibil de stins, imposibil de descris, imposibil de încadrat în ceva, orice. E genul de film care se face rar, de cele mai multe ori din greșeală, dar amintirea lui dăinuie, forever and ever.

for my headaches

This is so relaxing. Aș sta să privesc pe cineva făcînd asta ore întregi. My favorite kind of yoga, for that matter. Cînd am fost în Siria, o doamnă drăguță nu s-a supărat pe mine că am stat fascinată lîngă ea pe tot parcursul migălosului proces. Am plecat de acolo cu mintea mai limpede ca niciodată. I love activities that make you forget how tiny you and your problems are.

Z is for Zillah who drank too much gin

Setul ăsta mi-a amintit cît de mult îmi place Edward Gorey. Poveștile sale de un neo-victorianism delicios de lugubru, cu personaje ciudate, accidente fatale, imagistică suprarealistă și jocuri de cuvinte deștepte, mi-au servit mereu de inspirație și gimnastică mentală.

Mi-am cumpărat Freshwater: A Comedy, de Virginia Woolf în mare parte pentru desenele realizate de Gorey iar dacă aș avea vreodată norocul ca Olympia Le-Tan să se ofere să-mi colecționeze una din faimoasele ei genți plic cu coperți de cărți, aș alege fără preget una ilustrată de maestru, preferabil asta:

Marea suferință a vieții mele recente a fost că nu am putut ajunge la Boston Atheneum, să sorb din ochi expoziția Elegant Enigmas: The Art of Edward Gorey, care a ținut pînă pe 4 iunie. Aș fi văzut acolo ilustrații în cerneală, schițe preparatorii, desene nepublicate, păpuși handmade rare, făcute după chipul și asemănarea personajelor lui Gorey. Și era doar cinci dolari intrarea, și te lăsau o oră să zburzi nestingherit printre desene... *sigh* ... Partea bună e ca a apărut un album omonim cu toată tărășenia petrecută în cadrul expoziției, un album pe care e musai ca mie să mi-l aducă Moș Crăciun. Sau Moș Nicolae, că nu mai am răbdare. A se comanda frumos și simplu de pe amazon.

Și dacă tot suntem la capitolul cărți de Gorey pe care mi le-aș dori în bibliotecă, I would kill to receive The Water Flowers, ”an amusing tale detailing the perils of white sauce”. Se pare că e out of print, dar mai poate fi găsită o copie aici.

he's done everything. everything?

A tolerat să-i zici bebișor în fața amicilor lui, care, de atunci, tot așa îi zic.
Niciun fir de păr de pe pieptul lui nu s-a clintit atunci cînd, după ce ați făcut dragoste, i-ai zis că ”n-a fost așa de rău”.
A lăsat apa să curgă la chiuvetă atunci cînd a mers la toaletă.
La el acasă nu mai miroase a pubelă de gunoi, ci a lumînări Diptyque.
S-a uitat cu tine la reality show-uri ieftine și la nenumărate episoade din Dr. House.
Și, în plus, i-a plăcut.
I-a spart fața tipului ăluia care te-a insultat, deși, într-o anumită măsură, o cam meritaseși.
Acum poartă mocasini, trench și eșarfă supradimensionată, după cum l-ai învățat.
Ți-a împrumutat periuța lui de dinți. De două ori.
S-a pus In a relationship pe Facebook cînd te-ai simțit tu nesigură pe tipa aia ce-ar fi dat like și pe aerul pe care-l respira.
N-a mai luat-o în seamă pe prietena ta cea mai bună, deși inițial pe ea își pusese ochii.

Ți-a promis că într-o zi veți avea un cîine, chiar dacă la apartament, ce-i drept, e mai complicat.

Aparent, deja a acceptat că cei doi copii ai voștri se vor numi Emil și Chloe.
Nu ți-a citit niciodată sms-urile. Ok, decît de două ori, dar erau cazuri de forță majoră.
Te-a sărutat în fiecare dimineață, la trezire, nepăsîndu-i de proverbiala morning breath.
A acceptat ca Never gonna give you up de Rick Astley să fie melodia voastră.
A încetat să mai facă pipi în chiuvetă (decît noaptea, cînd tu dormi, dar tot e ceva).
Nu s-a panicat cînd i-ai zis că ți-a întîrziat.
A fost să-ți cumpere pilula de a doua zi. De patru ori.
Nu s-a mai întors pe partea cealaltă imediat după ce ați făcut dragoste. Uneori a rezistat și un sfert de oră, ca să mai discutați un pic.
Cînd ai vrut să mergeți acasă, a mers cu tine, deși abia își comandase încă o bere.
Ți-a ținut capul cînd ți-a fost rău și ai vomitat, spunîndu-ți că nu-i așa grav, se mai întîmplă. Nu te-a privit cu ochi mai puțin îndrăgostiți după.

A făcut totul. Totul?

(În mare, cam despre asta e vorba în Blue Valentine. Perfectly claustrophobic, it's about the hopeless and helpless stages of falling out of love. Without even realizing it. Desperately unaware. Pentru că așa apare. Pe neașteptate. Și e nevindecabil. E ca un foc mocnit, fără culoare, nedefinit, un foc care stă la pîndă în pragul ușilor. N-ai cum să scapi de arsura lui, pentru că e dulce, stăruie, se adăpostește în îndoieli și dăinuie, te mistuie încet pînă ce te calcinează. Arde fără încetare și avansează ritmic, precum maturitatea. Odată ce ai intrat în el, tu îl reinventezi în fiecare zi, îți inventezi incendiul. Estetica lui Cianfrance e uluitoare, iar această magnifică bijuterie cinematografică te arde la rîndul ei. Plus că mai e și Ryan, dar despre el, ehee, ar fi mult prea multe de spus...)

you've got (another) blog

Pe 13 noiembrie 2000, Rebecca Mead, staff writer pentru The New Yorker, scria un articol numit You've got blog, în care ne povestea despre ciudățenia virtuală recent apărută în viața celor pasionați de calculatoare, internet and the whole bunch, BLOGUL- "a diary-like hyperlinked log". People were in awe, existau doar cîteva astfel de bloguri pe piață iar numărul celor care le urmăreau era probabil și mai mic. Erau anii 2000, for Christ's sake!

Azi blogurile sunt scuipate cu miile în galaxia constant nesătulă a internetului. Oricine are un calculator, conectare la net și degete sănătoase își poate face un blog. Fie că are un punct de vedere valid de transmis lumii sau nu. E free, e fun, e so generation ME.

Nu e prima oară cînd încerc marea cu tastele. E prima oară cînd sper să mă țină. Am avut tot felul de bloguri pînă acum, la unele mă gîndesc cu nostalgie, pe altele nici măcar nu le mai țin minte bine. Am avut un blog refulare-sentimentală-sper-să-l-citească-foștii-mei-iubiți, am avut un blog de modă-iată-ce-conține-șifonierul-meu-please-tell-me-I-have-style, am avut un blog what-the-hell-am-I-writing-here-man?, am avut un blog mă-plictisesc-și-nu-am-ceva-mai-interesant-de-făcut-cu-mîinile, etc.

Cel cu care faci cunoștință azi se vrea, (cum nu?) altfel. Se vrea a avea cît de cît consistență și un punct de vedere. Măcar pentru liniștea mea sufletească. De scris oricum scriu as a full time job. Lună de lună îmi vărs ideile în paginile unei reviste pentru femei. Dar pentru că 196 de pagini nu-mi ajung (și, oricum, nu-i ca și cum le am la dispoziție pe toate, doar pentru bunul meu plac), mai am de vărsat și în altă parte. Așa că de ce nu aici?

Cui i se adresează? I should answer that with an inside joke: ”Sir, you are beautiful. Do you read? Do you think about what you read? Cause I specifically told the agency I wanted somebody who thinks about what he reads.” Deci da, se adresează celor care se gîndesc la cărțile pe care le citesc, la filmele pe care le văd, la muzica pe care o ascultă. La cei care se gîndesc în general. La orice. De la banalul scop al vieții la ideologia castraveților murați. You get the picture.

Așa că, în onoarea a ce trebuia să fie un blog în 2000, și a iubirii mele pentru cărți, filme, muzică, all things beautiful, to be more exact. I am going to write things here. Deal with it.

P.S. Voi încerca să scriu zilnic, așa că.... until tomorrow?